Andrei Pop

Muncim, cei dintre noi care muncesc, ca niște sclavi pe bani puțini, locuim în case sau apartamente mici, în orașe fără stil, fără armonie. Suntem obezi sau slăbănogi, asudați, cu dinții stricați. Purtăm cu cu mândrie haine sclipicioase, de plastic. Ne pronunțăm vocabularul limitat pe tonuri de intelectuali rafinați chiar dacă am scris mai mult decât am citit la viața noastră, și asta din cauza birocrației care cere completarea multor formulare. Avem convingeri pentru că ni se pare o mare șmecherie să le avem nu pentru că am fi convinși. Dar cel mai grav dintre toate e că nu știm ce vrem, nu știm ce să pretindem. Existența parcă ne-a luat prin surprindere. Nu vreau să supăr pe nimeni. Acestea sunt doar unele dintre aspectele la care România se afla în primele poziții în niște „topuri” cărora unii le-ar spune statistici.

Ținând cont de aceste lucruri și de încă două – la auzul cuvântului cruciade, beduinii s-au îngrămădit în jurul lui Gaddafi cum la auzul cuvintelor comuniști și mineriade, românii s-au îngrămădit să-l voteze pe Băsescu – unde ar trebuii să fie România din punct de vedere temporal, adică în ce epocă, și din punct de vedere geografic? Oricum, orice s-ar spune despre interesele occidentalilor în războiul cu Libia, cu Europa acestor timpuri nu avem nici o legătură.