Andrei Pop

Rezistenta: E momentul sa reactionam, sa batem cu pumnul in masa, sa luam o decizie, cea corecta si sa iesim pe strazi sa le umplem de oameni si sa le dovedim ca inca mai gandim, ca avem un ideal, ca nu suntem manipulabili. Sa ne recastigam cu sudoarea fruntii drepturile pentru care au luptat parintii nostrii. Sa le demonstram ca inca nu ne-au spalat, si nu ne vor spala vreodata creierii cu propaganda lor nesimtita!

Propaganda: Dupa cum stim cu totii, curat inseamna sanatos iar noua ne pasa de sanatatea voastra. Expuneti-va zilnic propagandei si va garantam ca veti avea mereu un creier curat ca lacrima si o minte odihnita si gata de actiune in orice imprejurare.

La un supermarket in Italia. Preturi de parca ar fi la moda ...

 

Realitatea e că nu mă interesează absolut deloc în acest moment, dacă omul cu fața de abia trezit din somn cu un nou post de televiziune (nu dintre cele mai strălucite) e omul lui Vântu sau omul lui Băsescu. Nu asta e dilema mea existențială. Nu asta așteptam.

Realitatea e că am înțeles de multă vreme cine e omul rău. Am înțeles de mult că vrea să controleze ca un dumnezeu tot ce mișcă în țara asta. Nu am înțeles de ce o vrea, nu am înțeles ce-i mai lipsește dintre lucrurile ce se pot obține așa. Fiindcă stima sau respectul meu nu le va avea niciodată. Nici mila sau compasiunea, nici frica.

Nu m-am oprit din scris pe blog din motive de frică și nici nu mi-am schimbat părerile. Pur și simplu mi se pare că am spus tot ce am avut de spus. A trecut, cel puțin pentru mine, timpul vorbelor. Intre timp, să-l urăști pe Băsescu a devenit clișeu, să scrii cât de nenorocit e a devenit o modă. Să faci ceva încă nu există.

Nici nu cred că “acum ori niciodată” e momentul de a face ceva, cum spun unii. E deja prea târziu să evitam multe rele. E destul de devreme să evitam altele. Deocamdată stăm și privim încruntați și indignați cum își bagă ~#£@ în tot ce ne este nouă drag, ba chiar și în noi. Dar se pare că avem fundul destul de larg după 40 + 20 de ani de “reforme” și încă avem destulă vaselină să nu ne usture. Nu cred în “acum ori niciodată” fiindcă “acum” a trecut de atâtea și atâtea ori pe lângă noi încât ar trebuii să existe multe “niciodată”. Ori logica nu îmi permite să accept lucrul ăsta. Dacă nu e acum, când o fi o fi și nu pot eu schimba când o fi. E ca sfârșitul lumii. Nu poți să știi când vine. Poți doar să te pregătești pentru el, creștinește vorbind. Iar sfârșitul lumii nu e o catastrofă. E doar dureros ca orice naștere a unei noi existente, a unui nou început.

Așa se exprimă opoziția lui Berlusconi pe zidurile Italiei, aceeași Italie în care ziariștii englezi se întreabă dacă există libertate de exprimare. Italie în care sunt cenzurate emisiuni de pe posturile publice, unde se dă spațiu de emisie lingăilor micului pupător de mână de dictator care până mai alaltăieri era numai bun de ospitat în spațiul Schengen.

În România însă, unde lucrurile stau de mii de ori mai rău, unde dictatura e evidentă, unde se desființează spitale, unde se taie de la o zi la alta din salarii, unde ești scuipat în față de instituții, limbajul e mult mai blând, mult mai rafinat, mult mai abstract și mai spălăcit de orice urmă de sentiment. Iar, de cele mai multe ori, cei care critică, care spun că ar trebuii să ne scoatem curajul din hibernare, să ne înarmăm cu argumente, pancarte și alte treburi legale și să ieșim toți, da' toți în piața publică să ne strigăm nemulțumirea, termină discursul cu o instigarea la speranța că o vom face. Și din haideți fraților în stradă, ardă-i focul de nemernici ne alegem cu să sperăm că cineva va ieși în stradă.

Ah, să nu uit să precizez pentru serviciile ce-l protejează pe președinte, plătite din buzunarele bolnavilor rămași fără spitale: imaginea de mai jos nu e vre-o instigare de nici un fel. Vroiam doar să arăt lumii cum arată un scooter ars. Frazele de mai sus însă erau intenționate să aibă, măcar într-o mică măsură, efectul de instigare la protest împotriva protejatului vostru.

Internetul, se știe, abundă de prostii, de proști și de porcării de parcă pentru asta s-ar fi inventat. Navigând pe siteuri unde lumea își postează pozele pentru a fi comentate de alții poți să vezi și să citești lucruri incredibile. Ce mi-a atras atenția e cât de poopăcioși (interpretare liberă) sunt unii.

Am observat că e cool să vorbești o semi-engleză mioritică de baltă, să scrii cuvintele conform pronuntziei în engleză shi alte acrobații literare pe care nu le shtiu categoriza.

Şi așa poți să vezi cât de fericite sunt unele când unii le complimentează și le poopă în comentarii iar ele ii poopă înapoi într-o veselie digitală de nemaipomenit. Păcat că în engleză poop înseamnă caca, e folosit în dialogul cu copiii pentru că shit e un cuvânt urât. Shtiu, sensul cuvântului e cel în română și presupune o interpretare liberă conform bunului simț al fiecăruia. Bunul simț i-a făcut și pe englezi să zică poop și nu shit, cum o fi o chestiune de stil, de bun gust să zici te poop dulce și nu, spre exemplu, mult prea arhaicul să fii iubită.

Muncim, cei dintre noi care muncesc, ca niște sclavi pe bani puțini, locuim în case sau apartamente mici, în orașe fără stil, fără armonie. Suntem obezi sau slăbănogi, asudați, cu dinții stricați. Purtăm cu cu mândrie haine sclipicioase, de plastic. Ne pronunțăm vocabularul limitat pe tonuri de intelectuali rafinați chiar dacă am scris mai mult decât am citit la viața noastră, și asta din cauza birocrației care cere completarea multor formulare. Avem convingeri pentru că ni se pare o mare șmecherie să le avem nu pentru că am fi convinși. Dar cel mai grav dintre toate e că nu știm ce vrem, nu știm ce să pretindem. Existența parcă ne-a luat prin surprindere. Nu vreau să supăr pe nimeni. Acestea sunt doar unele dintre aspectele la care România se afla în primele poziții în niște „topuri” cărora unii le-ar spune statistici.

Ținând cont de aceste lucruri și de încă două – la auzul cuvântului cruciade, beduinii s-au îngrămădit în jurul lui Gaddafi cum la auzul cuvintelor comuniști și mineriade, românii s-au îngrămădit să-l voteze pe Băsescu – unde ar trebuii să fie România din punct de vedere temporal, adică în ce epocă, și din punct de vedere geografic? Oricum, orice s-ar spune despre interesele occidentalilor în războiul cu Libia, cu Europa acestor timpuri nu avem nici o legătură.

Știu unii, și nu ezită să împărtășească adevărul lor absolut comentând articole de ziare online, că Franța vrea doar contorul asupra petrolului din Libia, că Gaddafi are tot dreptul să se apere, că țările „democratice” au doar interese comerciale în intenția lor de al înlătura pe beduinul furios.

Nu lasă niciodată loc alternativei și, în convingerea lor de a deține adevărul absolut, se comportă, pe o scară mult mai mică di lipsă de putere, exact ca Gaddafi, Ceaușescu, Berlusconi...

De ce Berlusconi? Pentru că nici el nu vrea să se intervină împotriva lui Gaddafi. Pentru că i-a sărutat mâna. Pentru că a dat credibilitate unui (mult spus) om căruia nu-i pasă absolut deloc de nimeni.

Să zicem că nici francezilor nu le pasă de libieni ci vor doar petrol. Poate totuși fără Gaddafi, fără Berlusconi, fără Băsescu, care și el e împotriva intervenției, nu s-ar întâmpla lucrurile astea.

Emigranții africani care vor să ajungă în Europa au de ales să treacă prin Maroc sau prin Libia. Cum deșertul e destul de mare, e prea riscant pentru unii să meargă în Maroc. Atunci urmează drumul sclavilor către Libia unde muncesc ca sclavii să câștige destul să-și permită un loc pe o barca spre Lampedusa.